Structura si starea padurilor din Bucovina

                                           in secolul trecut

          Pina   in  anul   1775 nu dispunem de date statistice  asupra padurilor din Bucovina, ele avand   aceleasi reglementari ca si cele din Moldova,  majoritatea apartinind manastirilor Putna,  Sucevita, Dragomirna,Moldovita s.a. In anul 1783 toate averile manastiresti, inclusiv   padurile,  au  fost  secularizate si   trecute in proprietatea statului, creindu-se "fondul religionar gr.-or" din Bucovina (Zachar A.,Guzman E. 1901).  Dupa aceiasi autori, in anul 1776 suprafata padurilor din Bucovina s-a evaluat la 474549 ha, iar dupa lucrarile cadastrale  din 1819 - 1823  era  de  476220 ha.   Desigur  ca  in trecutul indepartat ea a fost mult mai mare. Ca urmare a extinderii terenurilor   agricole ,  in  decursul  timpului,  aceasta  suprafata   a suferit diferite modificari,astfel ca la ultima revizuire din anul 1898 s-a ajuns la 447500 ha.
      Speciile principale care se gaseau in padurile din Bucovina la nivelul anului 1929 ,  dupa Stinghe V.N. si Sburlan D.  (1941) erau molidul (48,4 %), bradul (20,2 %) si fagul (22,9 %), o pondere mai redusa  revenea carpenului (3,7 %) ,  stejarilor (1,5 %)  si celelalte specii.  Desi cunoscuta  si  sub  numele  de  Tara Fagilor,  molidul detinea ponderea cea mai mare in aceste paduri.
      Dupa Zachar A.,Guzman E. (1901), pe la anul 1900, ponderea padurilor in teritoriul Bucovinei era de 42,9%.
      Imaginea  padurilor  din  Bucovina in   secolul  trecut  ne este in mod sugestiv redata de Krutter J.(1894) citat de Opletal J. (1913, p.6) care considera ca in acele vremuri ele se intindeau de la 500 m altitudine in sus.  In  prima  parte a acestei zone pina la 1000 m altitudine, padurile "formeaza un codru virgin, neexploatat.  Arbori uriasi   surpati  de  vint  care  in cadere au rupt si pe altii mai tineri, zac la pamint unii peste altii, in diferite grade de descompunere".
        Arboretele  sunt  in  mare   parte  neregulate ,  cu  consistente intrerupte,  cu   arbori  care prezinta diferente mari de virsta. Fagul si  bradul   care predomina se regenereaza pe cale naturala si sub adapost, mentinindu-si viabilitatea timp indelungat.
       In  aceste paduri se intilnesc arbori din toate clasele de virsta, de la semintisul natural de un an instalat pe mici suprafete, pina la cei  batrini  de  mai  multe sute de ani.  Stejarul   lipseste  total,  iar molidul se ga- seste mai rar.
        In continuare urmeaza zona montana superioara, situata la altitudini de peste 1000 m, unde bradul apare in amestec cu molidul numai pe locurile mai joase, dar odata cu altitudinea cedeaza locul molidului, care devine specia dominanta. In aceasta  zona,  fagul  se  gaseste  numai sub forma de pilcuri sau de exemplare izolate pina la altitudini mai ridicate.
        Aspectul  padurilor  virgine  se   mentine numai in partile unde predomina bradul.
        Arboretele pure de molid sau in care molidul predomina sunt mai  regulate ca varsta si consistenta.  Spre deosebire de brad si fag, in padurile virgine,  molidul se regenereaza natural sub forme de grupe, pilcuri etc.
       Datorita faptului ca o mare parte a padurilor din aceasta zona erau  situate  in  bazinul Bistritei Aurii, existand astfel posibilitatea transportului pe apa ,  s-au  efectuat  in  ele   exploatari  masive  in prima  jumatate  a secolului  al   XIX-lea ,  sub  forma  taierilor rase (Opletal J. 1913).   Urmare  a  fost  crearea arboretelor regulate de care  vorbeste    Krutter  J.  (1894).   Padurile  acestea   virgine  din Carpati ofera o imagine extraordinara in ansamblul lor.                  
          
                                    

  O  mare   variabilitate  a  arborilor si  arboretelor  ca  varsta, compozitie, dimensiuni, stare de depreciere, mod de regenerare, consistente  etc..,   constituia  caracteristica  lor   in  acele    timpuri indepartate .  Erau  masive ,  intinse ,   intrerupte  numai  de  unele asezari  omenesti  aflate   pe  vaile  mai  largi ,  sau  de pasunile si golurile montane.   Conditiile  stationale  deosebite  pe care le are vegetatia  forestiera  aici  sunt ilustrate si de dimensiunile mari pe care le inregistreaza arborii.  Inaltimi de  50 m si diametre la 1,30 m de peste 1 m la molid si brad nu erau cazuri izolate.
       Guttenberg A. (1897, p.47) grupeaza padurile noastre in trei categorii: paduri de la campie, din zona colinara si montana.
        Cele din prima categorie sunt accesibile si dotate cu o retea de drumuri "mai buna decat cea din padurea vieneza", ceea ce permite aplicarea unei gospodariri silvice intensive, promovandu-se in cultura stejarul "intrucit se considera ca fagul care constituie majoritatea arboretelor nu va atinge nici odata valoarea stejarului, aceasta specie fiind pe cale de disparitie, succesorii nostri vor fi foarte multumiti daca vor mosteni arborete sanatoase si frumoase de stejar. In vaile accesibile din zona colinara mai existau inca la acea data paduri virgine. Este vorba de padurile seculare din ocoalele silvice Stulpicani, Falcau si Putna, dar indeosebi cele de la Rasca (Ocolul silvic Moldovita).
          Despre padurile de amestec ne relateaza Zachar A., Guzman E. (1901, p.54). "Padurile acestei zone sunt paduri seculare neesploatate sau puse in esploatare. Trupini colosale rupte de vant, care in caderea lor au nimicit o multime de arbori tineri zac in mare parte deja putrede, fara regula. Ciopartirea sau arderea trupinei facute cu scopul de a afla lemnul bun de lucru sau cel apt pentru fabricarea potasei, sunt argumente, care denota dezastrele facute arborilor in picioare. Ca si trupinele culcate, ce presenta toate fasele descompunerii, contin si arborii in picioare trupini sanatoase, deperitoare si cu totul putrede".
           Despre "padurile muntilor de sus" adica zona molidului, acelasi autor ne relateaza ca aici in partile mai joase se intilneste bradul in amestec cu molidul. Treptat insa, odata cu cresterea altitudinii cedeaza terenul molidului, care este singura esenta predominanta. Presarat ici colea in masive mici uniforme si pana la altitudini mari se afla si fagul. La picioarele muntilor se afla pasuni pe care pastorii incearca sa le largeasca, "ciungind" si dand foc arborilor de pe margini. Aceasta zona isi mentine caracterul de padure seculara, numai acolo unde predomina bradul. Padurile de molid care se intilnesc aici sunt incheiate si cu arbori de aceeasi varsta, de obicei arbori batrani. In aceste paduri se intalnesc molizi si brazi cu inaltimi de 40 - 50 m si diametre la 1,30 m de 60 - 70 cm, virstele variind intre 136 si 350 ani. Din astfel de arbori se obtinea lemn pentru constructii navale, indeosebi pentru catargul principal.
         In golurile create in urma doboraturilor de vint, s-au instalat semintisuri naturale si diferiti arbusti cu cresteri luxuriante, intalnindu-se brazi cu diametre de pana la 150 cm. Interesant este aspectul padurilor de pe Valea Bistritei, redat in cele mai vechi amenajamente din Bucovina, elaborate inca in secolul trecut si care prezinta o valoare inestimabila pentru istoriografia acestor paduri. Astfel din amenajamentul Ocolului silvic Iacobeni din anul 1879 -1888 se constata ca toate arboretele din acest ocol provin din insamintari naturale.
In amenajamentul aceluiasi ocol din anul 1900-1909, se mentioneaza ca molizii si brazii cu inaltimi de 50-60 m si cu diametre la inaltimea pieptului pana la 1 m si virste pina la 300 ani nu constituie o raritate, si ceea ce este foarte important "in toate arboretele se intalneau paltini de munte, mesteceni, plopi tremuratori si scorusi singuratici".
         Despre padurile Ocolului silvic Cirlibaba se spune ca prezinta in mare parte o structura neuniforma, fiind provenite prin insamantarea naturala a poienilor, a suprafetelor doborate de vant sau care au fost incendiate. In aceste paduri s-au facut mai putine exploatari in trecut.
         Referitor la padurile din Bazinul Dornelor, amenajamentul Ocolului silvic Dorna din anul 1878 -1887 precizeaza ca majoritatea padurilor de aici sunt virgine, cu arborete trecute de mult de varsta de exploatare. Padurile mai tinere proveneau de obicei de pe urma incendiilor cauzate de populatia locala, care se ocupa numai cu cresterea vitelor. La altitudini mai ridicate se intalneau goluri create de vant. Consumul de lemn pentru cerintele locale era foarte redus. In anul 1860 exportul de lemn la care participau indeosebi comerciantii turci, a luat un avant mai mare, exploatarile facandu-se numai in padurile mai apropiate si accesibile.
          Unicul vestigiu al fostelor paduri virgine din Bucovina care s-a mai pastrat pana in zilele noastre este Codrul secular Slatioara (Ocolul silvic Stulpicani). Grandios ansamblu geomorfologic si silvestru, dupa cum arata prof.Stefureac Tr. (1972), adevarat sanctuar al naturii nemodificate, in mijlocul unui ocean de paduri antropeizate, Codrul secular Slatioara este si cea mai veche rezervatie naturala din tara noastra, de o valoare stiintifica si peisagistica inestimabila.
          Ceea ce impresioneaza aici, spune prof. Gusuleac M. (1937, p.5) care a militat neobosit pentru a fi crutat de exploatare este "...maretia privelistei. Unii arbori giganti zac doborati la pamant de ani si sunt in diferite stadii de descompunere, pe care s-au instalat puieti. Un covor de muschi acopera buturugele putrede. Licheni, muschi, ferigi si chiar plante cu flori se urca pe scoarta copacilor pana la inaltimi considerabile oferind imaginea unei paduri tropicale".

                                

  In afara de speciile lemnoase, de molid, brad, fag si altele, o mare varietate de plante ierbacee, alge, muschi si licheni, numeroase specii de ciuperci completeaza aceasta lume vegetala. Exemplare uriase de arbori de molid si brad cu diametre la 1,30 de peste 100 cm si inaltimi de 50-55 m se mai pot intalni si azi aici.
        Codrul secular Slatioara constituie in prezent un adevarat laborator natural si camp vast de studii si cercetari, nu numai pentru stiintele silvice dar si pentru cele ale naturii.
 
                                          

   Studiind si cercetand legitatile care guverneaza viata acestor ecosisteme naturale neafectate de mana omului, se pot desprinde si stabili noi idei si modalitati pentru gospodarirea superioara a padurilor cultivate. In aceasta consta si importanta practica a acestei rezervatii stiintifice care este aparata si ocrotita de legile tarii spune doctor inginer Radu Ichim.

          La inceput, cand taierile constau din simple extractii de arbori izolati pentru nevoi locale, regenerarea padurilor era lasata pe seama naturii. Aceasta situatie a continuat chiar si in epoca extragerii arborilor pentru potasa, a joagarelor cu apa care foloseau, dupa cum arata Bohm A.., citat de Guttenberg A., (1897) lemnul “cel mai bun si mai sanatos”. Si in epoca taierilor gradinarite concentrate, respectiv a taierilor rase pe mari suprafete, care dupa cum arata Ciobanu P., (1963), nu se deosebeau mult unele de altele, situatia regenerarilor era aceeasi.
        Un aport la regenerarea parchetelor il aduceau si arborii cu defecte si dimensiuni mai mici de 18 cm, respectiv 25 cm, care ramaneau neexploatati, precum si semincerii de brad, molid sau paltin de munte care se lasau in acest scop, cu toate ca unii dintre ei mai erau ulterior doborati de vant sau atacati de insecte. Dupa cum arata Zachar A., Guzman E. (1901 p.116-117) “insasi natura ii vine in Bucovina forestierului in ajutor, fiind solul de padure din tara in genere foarte accesibil regenerarii naturale a masivului. Imensele suprafete in cari s-au facut inainte taieri foarte mari, mai ales insa in timpul din urma, se reimpopula de obiceiu pe cale naturala si in mod satisfacator, aferind seminta necesara fie masivului remas, sau cel marginas...Vedend  mai ales, ca de la ani 80 incoace suprafetele de exploatare incepusera a spori in mod extraordinar administratia acestor paduri a ssciut ca-I incumba datoria, a da pe de alta parte reimpaduririi masivelor utilisate deplina ei atentiune”. Putinii silvicultori care existau primira “ordinul a raporta din anii abundenti in seminta precum si de cantitatea semintei adunate”.
        Primele lucrari de impadurire efectiate in Bucovina - dupa cele executate in timpul domniei lui Stefan cel Mare prin semanaturi cu ghinda, in anul 1497, in urma bataliei de la Codrul Cozminului (Giurescu C., p.140,1975), s-au realizat prin anul 1818 in ocolul silvic Codrul Voevodesei si au constat din plantatii cu puieti de larice. Aceasta data s-a stabilit prin numararea efectiva a inelelor anuale pe cioate la arbori de larice doborati de vant in anul 1969 (Ichim R., 1975).
             Zachar A., Guzman E., (1901, p117), sustin ca “lucrari mai modeste s-au facut in anii ’50 si ’60 ai secolului al XIX-lea, dar ca abia dupa 1873-1875 s-a inceput a se desfasura o activitate mai sustinuta”. Desigur ca aceste lucrari au constat din semanaturi care se efectuau asa cum prevedeau indrumarile din 1786, date de “Orinduiala de padure pentru Bucovina” (p.27), care spunea ca Samanta sa se amestece cu 1/3 pamant sau tarana si asa ca griul sau sacara sa se arunce”. Deci se efectuau semanaturi directe cu molid prin imprastiere pe toata suprafata. Ulterior aceste semanaturi se faceau pe zapada moale, pentru a nu fi zburate de vant.
           Pe la anul 1873 se consemneaza executarea a 155 ha semanaturi, in 1882 efectuindu-se 375 ha, iar in 1898 o suprafata de 720 ha. “Suprafata reimpadurita a crescut prin urmare de la 155 ha in anul 1873 la 1442 ha in anul 1898, prin urmare de 10 ori.
           In unele perioade, suprafata semanaturilor directe cu molid era destul de ridicata. De exemplu, in actualul ocol Moldovita, intre anii 1890-1914 s-au efectuat semanaturi directe pe 2702 ha, in ocolul Vama intre 1896-1915 circa 1331 ha, in Pojorata intre 1890-1913 circa 1620 ha etc. Desigur, reusita acestor semanaturi nu a fost prea ridicata, intre altele si din cauza ierburilor si buruienilor coplesitoare, a necuratirii parchetelor de resturi de exploatare etc. Ele au avut insa ca urmare crearea unor arborete pure de molid cu o mare densitate de arbori la ha si deci cu un grad ridicat de instabilitate. In amenajamentul Ocolului silvic Dorna din anii 1878-1887 se relateaza ca toate padurile s-au regenerat pe cale naturala si abia din anul 1876 s-au inceput primele regenerari artificiale. Este vorba de o semanatura la cioata cu molid, facuta pe 18 ha la Rosu, alta de 32 ha la Gheorghiteni si una de 45 ha la Colbu, toate fiind suprafete provenite in urma incendiilor.
          Insamantarile facute pana la acea data erau considerate ca reusite, desi populatia locala cu care s-a lucrat nu era inca obisnuita cu astfel de lucrari. Pana la producerea de puieti in pepiniera, pentru executarea de plantatii, trebuiau facute semanaturi artificiale. In parchetele vechi si in arboretele rarite se recomandau plantatiile in locul semanaturilor, lucru care de altfel isi mentine valabilitatea si astazi.
            In amenajamentul aceluiasi ocol din 1910-1919 se consemneaza executarea unor semanaturi cu molid in ochiuri, si plantatii cu puieti de molid, brad, ulm, paltin de munte, larice si chiar pin strob, acordandu-se atentie mare si  amestecului de specii. In Ocolul silvic Putna s-au efectuat prin anii 1903 ;i 1907 semanaturi directe de molid si larice, in amestec cu ovaz, pe suprafete destul de mari. La adapostul ovazului, puietii s-au dezvoltat bine in primul an, rezultatele fiind satisfacatoare (Tcaciuc A., 1932). Si in Ocolul Falcau primele impaduriri s-au facut in anul 1876, efectuandu-se o semanatura in ochiuri pe 60 ha in paraul Ascuns.
      Davidescu F., (1894, p43) care in anul 1893 a facut o excursie de studii in Bucovina cu o comisie de agenti silvici, pentru a studia la fata locului sistemele de cultura si exploatare a padurilor, trecind prin Ocoalele silvice Pojorata, Iacobeni si Vatra Dornei spune ca " taierile se fac rase si se insaminteaza in mod artificial prin aruncarea semintei de molid primavara pe zapada", fagul arata el, nu se exploateaza deoarece nu are valoare "i se taie coaja jur imprejur pe tulpina si se usuca.
       Neagoe B.D., (1894, p.13) efectuand si el o excursie de studii in Bucovina in anul 1893 relateaza ca "in parchetele taiate ras toamna se faceau semanaturi dupa ce a dat prima zapada, astfel ca samanta sa poata fi acoperita de a doua zapada spre a nu fi mancata de pasari".
       In amenajamentul Ocolului silvic Iacobeni din anul 1878 (p.11) se spune ca "in timpurile mai recente s-au facut semanaturi la cioata care in general trebuiesc considerate ca nereusite, afara de semanaturile la cioata facute in anul 1877 in cantonul Pucios din Iacobeni care constituie o exceptie...Putinii puieti de pin si larice extrasi din pepiniere si plantati in teren deschis in anii 1875 si 1876 prezinta o dezvoltare imbucuratoare".
        Amenajamentul Ocolului silvic Vama din anul 1906-1915 mentioneaza unele semanaturi executate sub masiv cu brad, folosindu-se o cantitate de 128 kg samanta. In anul 1911 se consemneaza in amenajamentul Ocolului silvic Stulpicani o insamintare pe "paspoi de zapada" cu 107 kg samanta de molid.
      La inceput aceste semanaturi se faceau prin imprastiere pe intreaga suprafata, ulterior aceasta metoda abandonindu-se si aplicindu-se numai pe suprafete restrinse. Cauza a fost starea lor nesatisfacatoare datorata terenurilor intelenite si inierbate, invadate de zmeurisuri, resturilor de exploatare, lucrarile executindu-se la 2-3 ani dupa taieri. Metoda a fost preferata la inceput, deoarece samanta se procura pe plan local, iar lucrarile necesitau fonduri si mana de lucru mai putina comparativ cu plantatiile. S-a trecut la extinderea semanaturilor directe in cuiburi la cioata, in dispozitiv de 1,5 x 2,0 m rezultatele fiind mai bune daca se secerau la timp buruienile si ierburile coplesitoare (Guttenberg A., 1897).
         Sperlbauer R. referindu-se la regenerarea padurilor din Bucovina in acea perioada arata ca ele se executau prin insamantari si prin plantatii cu puieti. Pe Valea Bistritei si Moldovei, ponderea insamintarilor era de pana la 80% din suprafata, iar pe Valea Sucevei de pina la 60%, diferenta de 20% respectiv 40% constand din impaduriri cu puieti.
         Ponderea regenerarilor naturale in parchetele care se exploatau anual se estima la circa 30% din suprafata, diferenta urmand a fi regenerata pe cale artificiala.
        Pentru efectuarea de plantatii au fost necesare pepiniere. In 1882 suprafata acestora era de 5,6 ha, iar in 1898 s-a ridicat la 15,4 ha. "In total a fost in periodul de 26 ani (1873-1898) reimpopulata o suprafata (redusa la cultura plina) de aproximativ 22500 ha" (Zachar A., Guzman E., 1901 p.117).
         In padurile comunale si particulare s-au efectuat intre anii 1886-1898, impaduriri pe o suprafata de 5337 ha. Totusi, dupa cum arata aceiasi autori in aceste paduri lucrarile culturale "raman cu mult inapoia celor administratiei padurilor fondului si statului", cu toate staruintele facute de "organele serviciului politic de silvicultura" (p.112) din Bucovina. Pentru procurarea semintelor forestiere, inca de la anul 1786 in "Orinduiala de padure pentru Bucovina" se dau o serie de indicatii asupra modului cum se recolteaza, usuca si seamana diferite specii forestiere.
          Prin anul 1901 (Zachar,A., Guzman, E., p.118) se consemnează existenţa a “cinci seminţării sistematice instalate de administraţia pădurilor Fondului” şi se vorbeşte chiar şi de “originea seminţei”. Însăşi amplasarea acestor uscătorii în principal bazine forestiere (Bistriţa, Moldova şi Suceava) dovedeşte această preocupare de folosire a seminţelor de provenienţă locală.
           In unii ani însă s-au adus seminţe de răşinoase în special larice, pin silvestru şi pin cembra din Austria, de la întreprinderea comercială de seminţe Julius Streiner din Wiemer Neustadt (Ciobanu, P. şi Vlase, I., 1957, Vlase, I., 1966 şi Tcaciuc, A., 1932).
            In cadrul lucrărilor de împădurire, cu aproape un secol în urmă se acorda atenţie şi factorilor staţionali. Zachar, A., Guzman, E, ş.a. (1901, p.119) relatează în această privinţă următoarele: “Acolo în fine în posiţiunile cele mai înalte ale zonei molidului şi mai sus de aceste, unde solurile nu-s bune, şi unde mai ales se validitează acele influenţe atât de ponderoase ale climei aspre de munte cari mai mult încă, decât calitatea solului, influienţează terenul de sub pădure, acolo se va cultiva pe o scară de şi nu poate întinsă şi Pinus cembra, acest superb representant al vegetaţiunii arborilor în regiunile cele mai neospitale. Aceasta se intenţionează prin culturele de încercare făcute cu seminţă de Pinus cembra, aduse din ţările alpine, cari culturi au fost începute înainte de 10 ani şi cari au reuşit până acum bine. După cum se scie, esenţa aceasta nu’i de loc străină de solurile Carpaţilor”. Este vorba de unele plantaţii cu pin cembra, efectuate în ocolul silvic Pojorîta şi Vatra Dornei pe versantul nordic al muntelui Giumalău.
         Remarcabile sunt lucrările de împădurire a muntelui Muncelul din Pojorîta, în suprafaţă de aproximativ 500 ha, acesta fiind la început un gol de munte neproductiv, păşunat, cu început de degradare, stîncos în partea superioară, care a fost împădurit cu larice, molid, pin silvestru şi pin cembra.
         Pentru împădurirea acestui teren s-a cărat pământ cu raniţa, îndeosebi humus, care s-a pus în cuib la rădăcina puieţilor, iar până la închiderea stării de masiv s-au făcut mai multe completări. Lucrarea a durat aproape 30 de ani, pe la anul 1900 fiind executată pe aproape un sfert din suprafaţă. Această încercare despre care vorbeşte Zachar, A., Guzman, E., ş.a.(1901) constituie o mare realizare chiar şi pentru vremurile noastre.
          Plantaţiile se executau cu puieţi din pepiniere proprii, în vârstă de 2 – 3 ani, dacă parchetele era neîmburuienite şi cu puieţi repicaţi, sau de 3– 4 ani dacă parchetele erau îmburuienite. Pentru împădurirea terenurilor situate la altitudini mai mari se înfiinţau pepiniere temporare, folosindu-se în cultură seminţe din arboretele situate în astfel de condiţii staţionale. Deci se acorda atenţie deosebită folosirii judicioase a provenienţelor locale, după cum relatează Sperlbauer, R. (Guttenberg, A., 1897).
          Edificatoare sunt recomandările din capitolul împăduriri, cuprinse în amenajamentul Ocoalelor silvice Iacobeni, Cîrlibaba, Vatra Dornei, Dorna Candreni, din perioada 1900 – 1909, în care se constată faptul că suprafaţa pepinierelor existente este prea mică şi că este necesar să se recurgă şi la semănături directe. Pe solurile puternic îmburuienite şi sufocate de afinişuri, se consideră că numai plantaţiile cu puieţi viguroşi au şanse de reuşită şi de aceea trebuie să se recurgă la ele. Se remarcă existenţa multor parchete restante la împăduriri, ca urmare a exploatării intensive din anii precedenţi, motiv pentru care acestei probleme trebuie să I se acorde prioritate în deceniul care urmează. In ceea ce priveşte schema de plantare se preconiza dispozitivul în patrat, cu distanţa între puieţi de 1,5 sau 2,0 m, respectiv cu 4.444 sau 2.500 puieţi la ha.
                     Datorită condiţiilor staţionale existente, speciile de bază erau considerate molidul (care se situa pe primul loc), apoi bradul şi fagul. Atenţie se acorda şi laricelui, pinului silvestru şi pinului cembra, care se cultivau în pepiniere şi se plantau apoi în locuri indicate.
            In lucrarea “Die Bukowina” din 1899 se arată că atenţie deosebită se acordă culturii pinului cembra în pădurile Fondului, în care scop s-au înfiinţat pepiniere în Ocolul silvic Pojorâta şi Vatra Dornei. Cu puieţii produşi în aceste pepiniere s-au efectuat împăduriri pe versantul nordic al muntelui Giumalău. Culturi experimentale cu larice se executau în aceleaşi ocoale. Tisa se găseşte numai în câteva exemplare izolate în Cîmpulung sub Rarău, la Vama şi Suceviţa. In trecut, după relatările unor autori, această specie ar fi intrat într-o proporţie mai mare în compoziţia pădurilor din ocolul Cîmpulung.
           Despre larice, Zachar, A., Guzman, E., ş.a. (1901, p.119) arată că “Un loc modest i-a deschis acu deja şi laricei. Ici colea se află, nu-i vorbă, uneori pe locuri jos situate şi totuşi nu de tot neprielnice, arbori de 30 – 40 ani. Esenţa care urmează a fi mai mult din experimentaţie, presărată deocamdată singuratică şi în quote mici percentualem este laricele, care după cum sperăm, e chemat, a representa în pădurille înalt situate ceva mai mult … Generaţiunile nu prea departe vor aduce apoi timpului present mulţămitele lor pentru cultivarea acestui arbore magnific”.
           In amenajamentul Ocolului silvic Iacobeni din perioada 1896 – 1905 se fac recomandări pentru plantaţii cu puieţi de molid, pin, larice, anin, paltin de munte şi brad. In general, în staţiunile mai joase din acest ocol se recomandă introducerea în amestec a bradului şi fagului, iar în cele mai înalte laricele şi pinul cembra. Speciile de amestec se propun a se introduce până la 30 % în compoziţia arboretelor. Plantaţii pure cu molid s-au făcut în această perioadă în Ocoalele silvice Pătrăuţi, Solca şi Ilişeşti, care au dus la crearea unor arborete puternic afectate cu putregai roşu de rădăcină încă de la vârsta de 50 ani (Botezat, T., 1948 şi Ichim, R., 1975).
           In Ocolul silvic Vama, în anul 1914 s-au efectuat plantaţii cu puieţi de brad, frasin, paltin şi larice, deci un amestec foarte indicat pentru această zonă. Şi în Ocolul silvic Vatra Dornei, în amenajamentul din anul 1910 – 1919 se consemnează executarea de plantaţii cu puieţi de molid, brad, ulm, paltin de munte, larice şi pin strob. De asemenea în amenajamentele mai vechi ale Ocolului silvic Stulpicani din perioada 1907 – 1938 se găsesc date referitoare la executarea unor plantaţii cu puieţi de molid, paltin, frasin, ulm, larice şi chiar însămânţări cu Alnus glutinosa etc. După cum se vede au existat preocupări deosebite în această privinţă, în rândul silvicultorilor din Bucovina, cu încă aproape un secol în urmă.
          Plata muncitorilor din cultura pădurilor se făcea cu ziua (Anhauch, J., 1913), spre deosebire de cei din exploatări care erau plătiţi în acord. Săptămânal, muncitorii din cultură îşi primeau salariul pentru zilele lucrate.
         Pe la începutul acestei perioadese fac şi curăţirile de resturi de exploatare ale parchetelor, cojirea arborilor doborâţi, strângerea crăcilor şi vârfurilor în grămezi sau tăierea în bucăţi mici împrăştiate pe întreada suprafaţă. In unele ocoale cum ar fi Vatra Dornei, resturile de exploatarese ardeau iarna pe zăpadă sau în zilele ploioase de toamnă. De altfel, curăţirea parchetelor de resturi de exploatare se făcea nu numai pentru a preveni pericolul de incendii sau a facilita executarea plantaţiilor sau semănăturilor, dar şi pentru a favoriza regenerarea naturală instalată, sau cea laterală de la arboretele din apropiere.
         Ca regulă generală, lucrările de împădurire efectuate în această perioadă ca de altfel şi în cele următoare, constau din împăduriri integrale şi din completări.
Impăduririle integrale se executau în golurile existente în arborete, in suprafeţele provenite de pe urma tăierilor rase executate în cursul deceniului, şi sub masiv în arboretele parcurse cu tăieri de regenerare în care regenerarea naturală nu era satisfăcătoare. In ultimul caz este vorba de plantaţiile la cioată cu puieţi de brad, care se făceau cu 2 – 3ani înainte de a se aplica tăierea definitivă. Prioritate se acordă împăduririi parchetelor de produse principale, pentru a se evita înierbarea şi înţelenirea lor. Completările de executau de obicei în a doua urgenţă, în cazul când împăduririle integrale erau nesatisfăcătoare.
       Pentru ajutorarea dezvoltării culturilor în terenurile cu exces de umiditate se făceau desecări şi lucrări de drenaj, aşa cum s-a procedat în Ocoalele silvice Dorna Candreni, Codrul Voidovesei, ş.a.
Incercările de introducere în cultură a unor specii exotice erau destul de frecvente. In Ocolul silvic Putna s-au făcut plantaţii de probă cu diferite specii exotice în anul 1901 pe 0,11 ha şi în1904 pe 0,27 ha, Ciobanu, P., şi Vlase, I., (1957) au identificat numeroase specii exotice cultivate în trecut în această zonă. De exemplu, Pinus strobus în ocolul Frasin, Gura Humorului, Marginea, Pătrăuţi şi Iacobeni; Pinus banksiana în ocolul silvic Pojorâta şi Frasin; Pseudotzuga taxifolia în ocolul silvic Solca şi Putna; Larix leptolepis Gordon în ocolul Putna; Quercus borealis în ocolul silvic Pătrăuţi şi Picea pungens în unele comune de pe Valea Moldovei.
          Tendinţa tot mai mare de promovare a regenerării naturale în pădurile Fondului, după cum arată Gârbu, St., (1934) este ilustrată şi de faptul că suprafaţa pădurilor pe care se aplica tratamentul tăierilor rase de 207mii ha în anul 1898 s-a restrâns la 139 mii ha în anul 1934.
Tradiţia instaurată, practica şi experienţa acumulată în perioada anterioară, menţinerea formelor de organizare, personalul silvic bine instruit, toate acestea au contribuit la buna gospodărire a pădurilor din Bucovina în acest interval de timp. Mersul exploatărilor de produse principale a fost normal, acelaşi lucru petrecându-se şi în cazul lucrărilor de cultură. Intre anii 1919 şi 1933 s-a împădurit în total o suprafaţă de 25.658 ha din care integral 7.061 ha (2.309 ha semănături directe şi 4.752 ha cu puieţi) şi18.597 ha completări (2.048 ha prin semănături directe şi 16.549 ha cu puieţi) (GîrbuSt., 1943). In cursul anului 1939, Fondul a efectuat împăduriri pe o suprafaţă totalăde 3.013 ha, din care 2.034 ha (67 %) cu puieţi şi 979 ha (33 %) prin însămânţări. Schemele de plantare au fost diferite: 2.500 puieţi/ha; 4.000 şi 4.500 puieţi/ha; 6.000puieţi/ha. In cazul tăierilor rase, plantaţiile se făceau la 3 - 4 ani după exploatare, lăsându-se timp suficient pentru descompunerea resturilor de exploatare,cioatelor etc., această practică având însă consecinţe negative prin invadarea solului cu ierburi şi zmeurişuri.
Unul dintre silvicultorii remarcabili din această perioadă (Dan, I., 1935) arată că şi în condiţiile deosebit de favorabile din Bucovina, oricât de conştiincios ar fi un silvicultor, rareori se va întâlni cazul în care să nu fie necesară regenerarea artificială. Regenerarea naturală, va necesita întotdeauna o completare artificială, dar ponderea între aceste două metode de regenerare variază altitudinal. In zona amestecurilor, regenerarea naturală are pondere mai mare, diminuându-se pe măsură ce trecem spre molidişurile pure, unde predomină regenerarea artificială.
Dar şi în zona montană, a molidişurilor pure, printr-o judicioasă aşezare a parchetelor şi prin micşorarea suprafeţei acestora, regenerarea naturală poate fi promovată prin însămânţare laterală. Ambele metode necesită din partea personalului silvic mult suflet pentru pădure, conştiinţă profesională şi convingerea despre importanţa regenerării pădurii noastre.
In concluzie, după cum arată şi Dan, I., (1935), în Bucovina s-a acordat o mare atenţie regenerării naturale, dar nici cea artificială nu a fost neglijată, fiind utilizată acolo unde este necesar. Acest sistem combinat al regenerării naturale şi artificiale s-a folosit aici cu bune rezultate timp de aproape jumătate de secol. Date concludente asupra aportului regenerării naturale în această perioadă nu există, dar după Gârbu,St., (1934) regenerarea naturală în cazul tăierilor succesive s-ar ridica la 55 % şicompletările ar mai fi necesare pe 40 % din suprafaţă. In cazul tăierilor rase se consideră că regenerarea naturală se realizează pe 20 % din suprafaţă.
Si în această perioadă s-au adus seminţe de larice şi pin silvestru din Austria (Tipa, E., 1980). Prin anul 1946, administraţia Fondului neavând seminţele necesare de molid, a adus câteva sute de kg din munţii Apuseni , de la o uscătorie de pe Valea Someşului Rece, din Ocolul silvic Gilău. Până la sfârşitul acestei perioade, concepţia administraţiei pădurilor Fondului privind regenerarea acestor ecosisteme s-a ridicat la un înalt nivel tehnic.
In bazinul superior al Moldovei, procentul cu foioase a fost de 4,0 % din care 3,7 % paltin de munte, iar în bazinul Moldoviţei 5,1 %, din care 4,8 % paltin de munte. In ceea ce priveşte fagul, observaţiile efectuate asupra unor plantaţii executate în perioada 1965 – 1968 în Ocolul silvic Moldoviţa au confirmat buna lor dezvoltare (Petroaie, Gh., 1969). După cum se observă, proporţia foioaselor este foarte redusă şi aproape inexistentă în unele bazine. De pe urma plantaţiilor cu paltin de munte nu au rămas decât goluri, care ulterior s-au înţelenit şi înierbat. In unele cazuri aceste goluri s-au plantat cu molid.
Brega, P., (1972) consideră că plantaţiile cu paltin de munte nu au dat rezultate bune, din cauza sensibilităţii ridicate a acestei specii la îngheţurile târzii. Deşi în pepiniere se dezvoltă bine şi în plantaţii puieţii au un procent mare de prindere, din cauza îngheţurilor se autorecepează, astfel că după 10 – 15 ani se prezintă ca nişte tufe cu lungimi de15 – 20 cm. Autorul este de părere că paltinul de munte să nu fie introdus la altitudini mai mari de 750 m.
          Mai greu de explicat este faptul că pe cale naturală se regenerează foarte bine şi la altitudini mai ridicate. In orice caz, vânatul şi păşunatul işi au partea lor de contribuţie în această perioadă.
           In bazinul Moldoviţei, cota de participare a foioaselor şi îndeosebi a fagului ar trebui să fie mult mai mare (30 – 40 %), dacă ţinem seama de condiţiile staţionale existente aici şi de gradul de vulnerabilitate al acestor păduri la doborâturi de vânt şi rupturi de zăpadă. Bineînţeles că mai există şi fag natural, care ridică într-o oarecare măsură cota de participare a foioaselor în compoziţia arboretelor. De altfel, majoritatea arboretelor pure de molid de aici sunt instalate pe terenuri în care înainte au predominat amestecurile de răşinoase şi fag.
        Altă categorie de lucrări care a stat în atenţia ocoalelor silvice din Bucovina în această perioadă este aceea a revizuirilor şi descopleşirilor de ierburi a plantaţiilor. Intre anii 1960 – 1962, suprafaţa culturilor silvice parcurse anual cu astfel de lucrări s-a ridicat la 30 –35 mii ha.
Dacă pentru executarea lucrărilor de împăduriri se desfăşurau adevărate campanii de lucru din cauza imenselor suprafaţe care trebuiau date în circuitul economic, acelaşi lucru s-a întâmplat şi pentru efectuarea descopleşirilor de ierburi ale culturilor tinere instalate. Aceste lucrări începeau pe la sfârşitul lunii iulie şi continuau chiar şi în septembrie. Ca şi împăduririle, necesitau o mare concentrare de forţe, fiind vorba de suprafeţe de ordinul miilor de ha, care se parcurgeau 2 – 3 ani la rând cu descopleşiride ierburi după plantare. Lucrările sunt absolut necesare, îndeosebi în terenurile puternic înierbate. Gradul de înierbare însă nu este acelaşi în toate parchetele şi chiar în cuprinsul aceluiaşi parchet, motiv pentru care, de la caz la caz, trebuie stabilită suprafaţa efectivă de parcurs cu astfel de lucrări. Important este ca ele să se execute la timpul optim (luna iulie – august) şi nu în septembrie sau octombrie.
          De regulă descopleşirile se executau cu secera; se mai folosesc şi coase scurte, urmărindu-se şi recoltarea de fân, procedeu care este contraindicat deoarece se vatămă puieţii oricâtă precauţie ar fi.
Trebuie menţionat faptul că nu toate ierburile daunează în aceeaşi măsură puieţilor, lucru de care trebuie să seţină seama. De altfel în această privinţă ar mai fi necesare unele investigaţii. Nici chimizarea acestor lucrări nu este posibilă fiind vorba de versanţi întregi şi de mari suprafeţe, ceea ce ar duce la poluarea apelor.
Culturile în pepiniere se fac la strat şi la tarla, rezultate bune obţinându-se în ambele cazuri. La tarla însă, dezavantajul este că se bătătoreşte solul printre rânduri în timpul lucrărilor de întreţinere. Pentru a face faţă volumului mare de lucrări de împădurire îndeosebi în perioada 1957 – 1966, s-au înfiinţat numeroase pepiniere în ocoalele de aici, unele permanente altele cu caracter provizoriu. Prin anii 1960 – 1964 Ocolul silvic Iacobeni avea un număr de 11 pepiniere, cu o suprafaţă totală de peste 10 ha, iar ca mărime ele variau între 4 – 5 ari până la 1 – 2 ha. In aceste pepiniere se cultivau molidul, laricele, pinul, paltinul de munte şi aninul.
        Indicele de productivitate al pepinierelor la molid era de 2,5 milioane puieţi nerepicaţi la ha,dar era greu de realizat. In aceeaşi pepinieră, pe unele tarlale se realiza acest indice, pe altele nu, în funcţie de condiţiile de sol şi calamităţile care se mai produceau (ploi torenţiale care spălau seminţele de pe straturi sau innămoleau puieţii, îngheţuri, etc). In prezent acest indice este de 1,6 milioane puieţi la ha, o diferenţă foarte mare faţă de cel precedent.
         Semănatul în pepiniere şi întreţinerea culturilor se mai face încă manual şi în această perioadă, în unele ocoale existând şi maşini de semănat. O problemă care se pune pentru pepinierele din această zonă este aceea a productivităţii lor. In ultimii ani a luat o mare extindere producerea puieţilor în solarii, mergându-se în general pe folosirea în plantaţii numai a puieţilor repicaţi.
        Pe Valea Bistriţei Aurii semănatul în pepiniere se făcea ceva mai târziu, cam între 5 şi 15 mai, astfel ca puieţii să nu răsară înaintea producerii îngheţurilor târzii. In general, munca se organizează astfel ca prima lucrare de întreţinere în noile culturi să coincidă cu terminarea lucrărilor de împădurire – sfârşitul lunii mai. In unii ani, pe versantii nordici si la altitudini mai ridicate, cum ar fi in Muntii Calimani, sau in cazul unor perioade ploioase cind nu se poate folosi timpul de lucru la capacitate, lucrarile pot continua chiar si in primele zile ale lunii iunie. Desigur ca pe Valea Sucevei si Moldovei lucrarile de impadurire incep mai de timpuriu ca in Bazinul Bistrutei si se termina cu mult inaintea acestora.
           O caracteristica a perioadei la care ne referim o constitue controlul anual al impaduririlor, introdus in practica incepand cu anul 1958, control care constituie o masura buna de verificare si stabilire a calitatii si reusitei acestor lucrari.
           Pana atunci reusita impaduririlor se stabilea numai in toamna anului in care se executau lucrarile prin receptie definitiva a acestora, iar in anii urmatori nu se mai controlau. In anul 1958 s-a dispus controlul si verificarea tuturor lucrarilor de impadurire efectuate dupa anul 1948. Aceasta actiune buna a dat mult de lucru personalului silvic de la ocoale. Au iesit la iveala cu aceasta ocazie deficientele existente in privinta evidentelor de lunga durata si neconsemnarea corecta in scripte si amenajamente a tuturor lucrarilor de cultura.

Tratamente    

Ca si alte activitati silviculturale si tratamentele au fost diferite in decursul timpurilor, fiind determinate intr-o masura mai mare sau mai mica de conditiile economice, social-politice ale vremurilor respective de accesibilitatea padurilor, de cerintele pietii, industriei, etc., intre acesti factori si tratamentele aplicate existand o stransa dependenta.
          Cu peste 200 de ani in urma, populatia fiind inca rara (sub 75 mii locuitori) cantitatile de lemn de lucru si foc ce se extrageau erau practic neinsemnate. Singurele taieri de arbori care se faceau de catre populatia locala erau destinate trebuintelor proprii. De fapt, in acea perioada nefiind nici o reglementare oficiala, taierile se faceau dupa bunul plac si uneori chiar si pentru extinderea terenurilor de pasunat. Perioada 1786–1867 este remarcata de aparitia primului cod silvic destinat acestor paduri si dureaza pana in anul 1867, cand se da in functiune linia de cale ferata Liov - Cernauti – Iasi.
           Acum se aplica asa numitul tratament gradinarit neregulat si concentrat pe marile suprafete, o forma de gradinarit “primitiv”, care a fost aspru criticat prin toate amenajamentele de mai tarziu. Astfel, in amenajamentul Ocolului silvic Putna din anul 1878 (p.15) la capitolul propuneri de gospodarire se spune ca “tratamentul de pana acum al padurilor Ocolului silvic Putna nu mai poate fi mentinut fara a dauna intereselor principale ale acestor paduri”. Se cerea “abolirea actualului tratament gradinarit si trecerea unei mari parti a padurilor la tratamentul codrului cu taieri localizate”.
          Tratamentul de gradinarit neregulat care se aplica pana atunci a fost determinat de lipsa mijloacelor de transport si desfacere a lemnului, fapt care a dus la valorificarea lemnului prin ardere pentru potasa, pentru a realiza totusi un oarecare venit din aceste paduri. In astfel de conditii se aplica un tratament gradinarit haotic, care a dus la o mare risipa de lemn.
     “Daca voim sa schimbam metoda de gospodarire” respectiv tratamentele “trebuie sa gasim posibilitati de desfacere a lemnului” se spune in acest amenajament.
       In padurile de pe Valea Bistritei in afara de extragerile gradinarite de arbori pentru nevoi locale, se mai faceau extrageri de lemn de lucru pentru constructii de corabii.
       In amenajamentul Ocolului silvic Putna din anul 1878 se menţiona ca padurile acestui ocol   s-au constituit in doua serii de gospodarire : una destinata codrului gradinarit cu ciclu de 160 ani in suprafata totala de 3.479 ha si alta corespunzatoare codrului cu taieri rase, cu ciclu de productie de 120 ani in suprafata de 7.742 ha.
       Motivul pentru care s-a constituit seria de gradinarit este acela de a conserva arboretele de limita, a caror consistenta nu poate fi intrerupta. In acest fel se protejau arboretele de la altitudini mai joase, care deseori erau afectate de vanturile din vest si nord-vest. Al doilea motiv se datora inaccesibilitatii lor, nefiind propuse la exploatare.
       In Ocolul silvic Falcau, odata cu posibilitatile de desfacere a lemnului de foc care au crescut dupa anul 1893 prin construirea liniei ferate Dornesti – Brodina si a unor cai ferate forestiere, s-a inceput a se aplica si tratamentul taierilor succesive, executandu-se taieri secundare in arboretele amestecate, prin extragerea fagului si a subarboretului, ca si tratamentul taierilor rase cu lasare de seminceri de brad in arboretele pure de rasinoase.
        Intre anii 1886 si 1898, in padurile amestecate de brad, molid si fag din Ocolul silvic Falcau si Brodina se aplicau taierile rase, extragerea celor mai frumosi arbori de rasinoase.
        De altfel, despre taierile rase care se practicau cu aproape un secol in urma, s-a spus ca nu pot considerate ca rase, din cauza imenselor cantitati de material lemnos rasame, prin arborii in picioare diseminati sau grupati si raspanditi pe toate suprafata, pe langa resturile de exploatare.
        Astfel de tăieri (Sperlbauer R., citat de Guttenberg, A., 1897) nu se faceau decat acolo unde pe langa lemnul de lucru se valorifica si cel de foc. Deoarece in majoritatea cazurilor nu se folosea lemnul de foc, dupa extragerea lemnului de lucru ramaneau parchete pe langa resturile de exploatare si arbori diseminati sau grupati si raspanditi mai mult sau mai putin uniform pana la consistenta 0,3.
      Faptul ca in aceste paduri seculare cu un volum brut de 500 – 700 mc/ha se valorificau numai 180 – 250 mc/ha ca lemn de lucru, ramanand in parchet resturi de arboret si alt material lemnos in volum de circa 400 mc/ha, influenta acestor ramasite asupra regenerarii, respectiv asupra reimpaduririlor, influenta atat favorabila cat si daunatoare.
     Conceptia si doctrina administratie padurilor Fondului din perioada 1918 – 1940 este foarte bine ilustrata in amenajamentele intocmite pe atunci si in unele discutii si comentarii ale unor specialisti care au lucrat aici.
      Astfel, in amenajamentul Ocolului silvic Marginea din anii 1921 –1930 se precizeaza ca in arboretele amestecate de molid, brad si fag se va aplica tratamentul taierilor succesive, iar in arboretele pure de molid cel al codrului cu taieri rase. In planul decenal de exploatare din amenajamentul Ocolului silvic Marginea se mai prevedeau taierile rase cu lasare de seminceri. In amenajamentul Ocolului silvic Argel din anul 1923 – 1932, p.228, se prevedea ca taierile rase sa se faca “pe cat posibil pe suprafete mici pentru a se putea regenera pe cale naturala, prin insamantarea de la arboretele din jur, de pe alta parte se vor lasa seminceri de brad si molid, repartizati pe intreaga suprafata, precum si de paltin, frasin si ulm, daca se vor afla”.
     Pichlmayer, H., (1939) recomanda in cazul taierilor rase a se lasa in picioare o parte din exemplarele de fag, nu atat pentru a produce samanta, cat pentru a oferi adaport plantulelor contra arsitei si a impiedica imburuienirea solului. Ulterior, dupa regenerare, acesti fagi se secuiesc daca nu se pot scoate fara a produce daune, si astfel treptat, in decurs de 4 – 5 ani se usuca.
     Combatand tratamentul taierilor rase Scharbert, Fr. (1935, p.1), spunea ca, “razele solare ajung si sunt absorbite de sol cu efecte diferite dupa unghiul pe care-l fac cu panta terenului si daca solul este impadurit sau gol. In locurile goale cu inclinatia expusa inspre sud, unde aceste raze pot face un unghi chiar de 90 o cu suprafetele terenului si deci sunt absorbite in intregime de catre sol se observa o mare scadere a umiditatii. Daca in locurile astfel situate se exploateaza deodată regenerarea acestor suprafete intampina mari dificultati. Pentru invingerea acestora este recomandabil a executa lucrarile de regenerare in asa fel incat sa avem mai multe sanse de reusita”.
      Printre tratamentele aplicate in padurile din Bucovina se cuvine sa mentionam aici si taierile in culise sau taierile rase in benzi alterne la molid, in Ocolul silvic Dorna Candreni (Dunăreanu, V., 1961). Astfel, in anul 1950, in UP V Rosia, s-au executat taieri in culise cu o latime de cca.70 m distantate la 100 – 150 m (parcela 54 cu o suprafata de 57 ha si parcela 62 a,b, cu o suprafata de     33 ha). In urma acestor taieri s-au produs doboraturi de vant masive in portiunile de arboret ramase in picioare, ceea ce a necesitat explotarea in continuare (in anii 1951 si 1952) si a restului arboretului. Urmarea a fost taierea rasa a unei suprafete de 90 ha. Prin deschiderea masivelor s-au produs alte doboraturi de vant in anii 1957 si 1961 in parcelele din vecinatate (58 a, 60 a, 61 a, 68 a) pe o suprafata totala de 42 ha.
      Taierile rase in culise sau benzi alterne s-au aplicat in anii 1948 – 1950 in UP V Rosia,       VI Vorona, VII Strunioru si VIII Dornisoara din Ocolul silvic Dorna Candreni, cu consecintele aratate.
      Dupa acesti ani grei pentru padurile din Bucovina a urma perioada rupturilor si doboraturilor de vant de mare amploare, mai intai in 1947/1948, apoi prin 1957 pana prin 1979, cand practic din cauza cantitatilor mari de produse accidentale, cu unele mici exceptii nu s-a aplicat nici un fel de tratament, ocoalele realizandu-si posibilitatea numai din aceste produse.
     Cu alte cuvinte, in aceasta perioada s-au aplicat numai taierile rase si succesive, in ultimii ani aplicandu-se si cele progresive in zona amestecurilor. Taierile progresive in ochiuri, care s-au incercat si in padurile de molid din Ocolul silvic Cosna, au dus in mod inevitabil la producerea doboraturilor de vant. Practic nu putem vorbi de vreo experienta castigata in aceasta privindta. Numai nu titlu experimental s-au aplicat in cateva arborete de molid tratamentul taierilor succesive si a taierilor rase pe parchete mici in margine de masiv. Tratamentul codrului gradinarit, in afara de unele incercari modeste si cu caracter experimental (Rucareanu, N., 1968 si 1969) nu s-a aplicat decat pe suprafete restranse.

Lucrari de ingrijire si conducere

         In privinta lucrarilor de ingrijire mentionam ca "Primul inceput de curatiri, mai mult sau mai putin sistematice s-a facut cam intre 1865-1870, in unele masive de rasinoase, regenerate in parte pe cale artificiala in ocolul silvic Patrauti, unde in urma favorabilei situatiuni in mijlocul de terotorii sermane in lemn, s-a putut desface lemnul, care a rezultat din aceste taieri" (Zachar A., Guzman E. 1901, p.125). Se constata ca si atunci erau dificultati in desfacerea lemnului de mici dimensiuni, rezultat din lucrari de ingrijire. Intre anii 1880-1897, suprafetele arboretelor parcurse cu curatiri se ridica la 1880 ha.
S-au extras un volum total de masa lemnoasa de 37600 mc, in decurs de 17 ani, volumul la hectar oscilind intre 14,4 mc si 27 mc, cantitati destul de ridicate pentru acea perioada. "Si in padurile comunale si cele particulare sw fac an de an lamuriri si curatiri. Mai ales in padurile de cimp si in teritoriile silvice, situate linga caile de plutarit" (Zachar A., Guzman E., 1901,p.128). De alte date asupra acestor lucrari din padurile comunale si particulare nu dispunem. De altfel, aceste lucrari se faceau numai in padurile de ses si din zona colinara, la munte din lipsa instalatiilor de transport si a posibilitatilor reduse de valorificare a lemnului, nu putea fi inca vorba de curatiri si rarituri. Abia dupa construirea mijloacelor de transport s-a pus si problema operatiunilor culturale.
Dupa instructiunile de amenajarea padurilor Fondului din anul 1901, in aceasta categorie intra urmatoarele lucrari:
-degajarile de esente nedorite si coplesitoare, cum ar fi plopul, salcia, mesteacanul, si altele, din arboretele tinere;
-curatirile, care aveau acelasi obiectiv ca si rariturile si care se preconizau a fi executate in arboretele tinere, foarte dese, din clasa I-a de varsta. Prin aceste operatii se puteau crea conditii mai bune de crestere pentru arborii mai bine dezvoltati. In unele situatii, degajarile si curatirile se puteau efectua concomitent;
-rariturile;
-extragerea de arbori dominanti cu defecte si uscati, propuse a se executa in zona montana;
-exploatarea arborilor preexistenti in arboretele tinere, fara a le cauza alte prejudicii.
Pe terenuri cu panta mai mare, rariturile erau interzise a se executa, pentru evitarea vatamarii arborilor prin colectarea lemnului. Se considera, foarte corect de altfel, ca ranile capatate de arbori in acest mod duc la aparitia putregaiului, la atacuri de insecte si la doborituri de vint. Rariturile se recomandau numai pe pante dulci unde nu se produc astfel de daune.
O preocupare deosebita a existat pentru executarea rariturilor, toti silvicultorii din aceasta zona fiind convinsi de importanta lor pentru fortificarea arboretelor la adversitati climatice. Dar motive independente de vointa lor, amploarea mare a rupturilor si doboriturilor de vant si zapada din aceasta perioada a indreptat toate fortele la fasonarea si exploatarea materialului lemnos rezultat din aceste produse. Ca o nota distincta pentru aceste lucrari, trebuie sa recunoastem faptul ca ele au fost pre timide ca intensitate, s-au limitat mai mult la interventii slabe de jos, asa ca efectul lor in cele mai multe cazuri nu a fost cel scontat.Cind rariturile au fost mai puternice ca intensitate si daca au fost surprinse de aceste calamitati imediat dupa executarea lor (Ichim R. (1975, 1980) consecintele au fost nefaste.
Transformarea taierilor de ingrijire in extractii pe alese, care se mai practica uneori pentru obtinerea de sortimente deosebite este contraindicata, afectind dupa cum arata si Giurgiu V. (1982 p.367) "structura biocenotica si genetica a arboretelor, stabilitatea, sanatatea si potentialul lor productiv si ecoproductiv".
Concluzia generala asupra curatirilor si rariturilor este aceea ca practic, in arboretele de molid din zona montana, ele nu s-au executat la timp, si astazi avem aici mari suprafete restante neparcurse cu astfel de lucrari.


Gospodarirea cinegetica,
             pescuitul in apele de munte si
                                                        albinatritul

Gospodarirea cinegetica                         

           Ficsher,E., in lucrarea “Die  Bukowina” (1899) amintea printre speciile care se vanau in Bucovina, capra neagra si cocosul de mesteacan. Dupa acest autor, capra neagra se mai gasea inca pe la mijlocul secolului al XIX-lea pe muntele Suhard, Ousorul si Tapul, de unde apoi a disparut cu totul. Unele exemplare care mai apareau ici si colo proveneau probabil din muntii Rodnei, dar date concrete in aceasta privinta nu exista.
           In padurile virgine din creierul muntilor traiau ursul, lupul si rasul, iar cerbul era raspindit pina la ses, dupa cum arata Girbu, St., in lucrarea sa despre monografia Fondului bisericesc ortodox roman din Bucovina (1934).
           Tarouca, E., (1899) spune ca la prima expozitie internationala de trofee vanatoresti de la Viena, cel mai viguros si frumos trofeu de capra neagra provenea din Maramures, deci numai din muntii Rodnei.
           Autorul care a cunoscut bine starea vanatului din aceasta regiune, spune ca patria celor mai puternici cerbi este Bucovina, unde in padurile seculare nu mai putea fi vorba de ocrotire, caci natura se ingrijea mai bine de aceasta. Aici, desi iernile sunt grele iar vanatul nu este hranit, el este sanatos si puternic astfel ca rezista la intemperii. Exemplarele slabe si bolnave nu pot supravietui in perioada zapezilor mari, lupii si rasii avand grija ca sa faca acea selectie naturala.
           Pana pe la mijlocul secolului trecut, vanatoarea se practica in mod liber si fara respectarea diferitelor dispozitii si ordonante oficiale existente.
           In anul 1874 s-a legiferat pentru prima data in Bucovina stabilirea epocilor de oprire a vanatoarei (Girbu, St., 1934, p.159). Alte reglementari au aparut prin anii 1852 si 1859, ele avand scopul de a scuti agricultura de “contra pagubelor selbateciunii si contra unei profesari excesive a vanatoarei, ear’ pe de alta parte scutindu-se contra braconieriei cei indreptatite” (Zachar, A., Guzman, E., s.a. 1901 p.195).
           Dupa cum arata Botezat, E., (1943 p.213), Bucovina era considerata de renumiti vanatori ca “cea mai frumoasa tara a cerbilor din lume”.
           Ocoalele cele mai renumte in cerbi pana la finele secolului al XIX-lea erau: Solca, Codrul Voievodesei, Marginea, Putna, Frasin, Vatra Moldovitei si Argel.
           Starea vanatului s-a corelat puternic cu metodele de gospodarire aplicate, respectiv cu tratamentele aplicate, cu trecerea de la o gospodarire extensiva la una intensiva, cu rutmul exploatarilor, etc. Tratamentul taierilor rase pe suprafete uriase a avut urmari nefaste nu numai asupra acestor ecosisteme prin echienizare si uniformizare ecologica etc., dar si asupra starii vanatului. Caracteristic  perioadei pana in anul 1914 este darea in arenda a terenurilor de vanatoare, care constituiau adevarate latifundii pentru privilejiatii soartei, cea ce a dus la cresterea excesiva a efectivelor de cervidee datorita selectiei negative care se practica, exemplarele capitale devenind o raritate.
           Daca cervideele au avut de suferit de pe urma primului razboi mondial, din contra, vanatul mic ca iepurii si vulpile, ca si lupii si mistretii, sau inmultit foarte mult.
           In ce priveste gospodarirea cinegetica, Volosciuc V., (1943) ne relateaza ca pana in anul 1935 a dainuit programul antebelic de valorificare a vanatului, in sensul ca dreptul de a vana se exercita fie prin administratia Fondului, fie prin unitatile ei exterioare sau prin arendare la diversi privilegiati.
           Al doilea razboi mondial a avut aceleasi consecinte asupra starii vanatului si indeosebi a cervideelor. Acest lucru s-a constatat in anii 1946 – 1947 prin ocoalele silvice Solca, Manastirea Humorului, Frasin, Pojorata si Iacobeni, cu ocazia lucrarilor de amenajare. Daca cervideele au fost decimate, lupii si mistretii s-au inmultit peste masura.
           Din 1946 si pana in anul 1988 în domeniul cinegetic s-au inregistrat procese considerabile, indeosebi in refacerea efectivelor de vanat.
           Primele masuri care s-au luat au fost de natura organizatorica: trecerea in anul 1946 a vanatului din paduri in administratia statului; legea pentru organizarea economiei vanatului din 1947; infiintarea Asocieatiei Generale a Vanatorilor din RPR in 1948 indrumata si controlata de Ministerul Silviculturii, transformarea acesteia in anul 1953 in Asociatia Generala a Vanatorilor si Pescarilor Sportivi din RPR (AGVPS), pescuitul sportiv din apele de ses trecand in cadrul acestei organizatii; incadararea unor inspectori de vanatoare in fiecare directie regionala de economie forestiera incepand cu anul 1948; impartirea teritoriului tarii in fonduri de vanatoare incepand cu anul 1948; crearea unui serviciu de vanatoare si pescuit in cadrul fiecarei directii regionale in anul 1953.
           Unele specii rare de vanat cum ar fi cocosul de mesteacan, lostrita, s.a. sunt ocrotite prin lege, fiind declarate monumente ale naturii.
           Dintr-o activitate sportiva, vanatoarea s-a transformat intr-un sector cu activitate economica, lucru reglementat inca prin legea economiei vantului 1953.
           Mentionam si un aspect negativ care a aparut in paduri: este vorba de daunele mari care le provaca vanatul – cerbii si capriorii – in plantatii, la arborii de molid si brad in picioare. Uneori suprafete intregi de plantatii cu molid si alte specii sunt distruse, trebuind impadurite din nou, indeosebi pe versantii insoriti si cu pante mai mari unde se localizeaza vanatul. Puietii, cu varful ros  care nu dispar se dezvolta foarte incet in inaltime, se bifurca, luand forma unor tufarisuri.
           Privitor la acest fel de pagube, trebuie sa mentionam ca, inca din 1943, Volosciuc A., semnaleaza asa numita “ adversitate biologica” intre vanat si padure, care daca nu va fi la timp rezolvata va duce la sacrificarea uneia din parti. Silvicultura moderna, care recunoaste primatul padurii, cauta sa realizeze un echilibru armonios intre aceste doua componente vii ale naturii, padurea si vanatul.
           Densitatea optima a vanatului este aceea la care efectivul de vanat existent nu mai ridica probleme deosebite pentru padure, nu pune in pericol viata acesteia si permite realizarea telului de gospodarire stabilit, fara a mai fi necesare masuri deosebite de protejare a vegetatiei forestiere.
           Singura solutie pentru rezolvarea problemei daunelor cauzate padurilor de catre vanat o constituie in principal reducerea la normal a efectivelor, corelata cu o hrana corespunzatoare in teren si cu asigurarea linistei necesare. Cel mai bun indicator al densitatii vanatului dintr-un teren oarecare de vanatoare il constituie situatia daunelor provocate arboretelor, exprimata prin pricentul de arbori vatamati.
           Ursii provoaca multe daune printre animalele domestice aflate la pasuni. Sunt ursi care au la activul lor numeroase vite sfasiate cea ce constituie o mare paguba pentru zootehnia montana.
           Lupii in timpul iernii fac ravagii mari in randul vanatului, mai ales cand apar in haite. Iarna pe crusta de zadapa, lupii circula foarte usor, iar cervideele care se cufunda le cad mai repede victima. S-a observat ca lupii folosesc tactica de invaluire, de a goni si a duce vanatul la ape si paraie unde din cauza ghietii aluneca si este mai usor capturat. Asa se explica faptul ca cele mai multe ciute sfasiate se gaseau la apa Bistritei sau pe paraiele laterale.
           Cateva relatari sunt necesare si asupra vanatului cu pene, indeosebi a cocosului de munte si a cocosului de mesteacan. In ultimii ani nu s-au emis autorizatii de impuscare pentru acest vanat, ceea ce este un lucru bun, deoarece conditiile de viata ale acestei specii au fost si ele perturbate in decursul timpului din cauza exploatarilor forestiere, pasunatului, etc.
           Pentru ocrotirea acestei specii de vanat este bine ca locurile de rotire sa fie mentinute si protejate, iar planul anual de recoltare sa nu se faca in mod sumar si global pentru tot ocolul silvic, ci pentru fiecare loc de rotire in parte, in functie de numarul stabilit al cocosilor in perioada de rotire.
           S-ar impune constituirea unor rezervatii speciale pentru ocrotirea cocosului de munte si a celui de mesteacan. Aceste rezervatii ar trebui sa fie suficient de mari ca suprafata, servind daca este posibil si la ocrotirea altor specii de vanat.
           Pe langa aceste specii, mai mentionam gainusa de alun si sitarul. Cea dintai se gaseste prin toate padurile din zona colinara si montana, acolo unde are conditii corespunzatoare de hrana naturala. Prezenta ei este usor remarcata, prin zgomotul pe care il face cand se ridica in zbor.
           Alte specii de vanat care se mai gasesc in aceasta zona sunt: cerbul lopatar, mistretul, iepurele, iar dintre rapitoare rasul, vulpea, pisica salbateca, jderul, s.a.
           Incheiem acest capitol cu cuvintele pe care le-a spus un vechi silvicultor care a lucrat mult timp prin aceste paduri si pe care este bine sa nu le uitam “pe langa exploatarea si conservarea padurilor, silvicultorului il mai incumba datoria de a pastra si proteja si acea lume animala ca parte integranta a padurii, ce formeaza podoaba si poezia ei, vanatul in special, cel nobil si util” (Dan I. 1933, p.7).

Pescuitul in apele de munte

           Apele de munte din aceasta regiune au conditii deosebite pentru viata salmonidelor. Pastravul si lipanul se gaseste aproape in toate raurile de aici.
           In prezent exista o pastravarie la Valea Putnei (Ocolul silvic Pojorata) si alta la Brodina (Ocolul silvic Falcau), putin fata de posibilitatile care exista. Desigur ca se mai ridica o serie de probleme, indeosebi cu hrana, dar apele noastre de munte trebuiesc populate cu salmonide. Paza si combaterea braconajului sunt primele masuri care se impun.
           Impadurirea malurilor tutror cursurilor de apa prin plantare de anin, salcii, plopi, etc., care sa asigure umbra si hrana reprezinta o alta masura necesara. Construirea de cascade, praguri, pinteni, daramarea in ape a unor stanci sau bolovani in scopul de a crea adaposturi artificiale pentru pastrav, lipan si lostrita, sunt alte masuri care se impun pentru redresarea salmonidelor in aceste ape. O activitate deosebita se desfasoara in ultimele decenii in directia repopularii apelor de munte, in care scop anual se fac deversari de puieti de pastrav pe diferite paraie, puieti care sunt produsi in pastravaria de la Valea Putnei. In aceasta pastravarie s-au facut si incercari de producere a puietilor de lostrita.

Albinaritul
                                                                                       
           Din cele mai vechi timpuri in Bucovina si indeosebi in tara noastra, albinaritul a constituit o ocupatie indragita de localnici si odata cu intensificarea gospodariei padurilor a luat o dezvoltare din ce in ce mai mare.
           Produsele albinelor ca ceara si mierea au avut atat in trecut cat si in prezent o larga intrebuintare aici. Mierea inlocuia zaharul si de asemenea era folosita ca medicament pentru tratarea diferitelor boli. Manastirile existente au contribuit si ele la dezvoltarea albinaritului.
           Desigur ca la inceput formele de albinarit erau mai primitive, folosindu-se ca stupi diferite buturugi si sectiuni din trunchiul unor arbori gaunosi, stupi de paie, etc. si apoi stupi mai sistematici. Aparitia joagarelor si fabricilor de cherestea a influientat si ea deszvoltarea acestei frumoase preocupari.
           Doboraturile de vant in masa, care s-au produs in ultimele decenii in aceasta zona ca si taierile rase pe suprafete mari, au dus intre altele si la crearea unor surse de hrana pentru albine, prin faptul ca in aceste terenuri s-au instalat tot felul de ierburi, zmeurisuri si lanuri intregi de zburatoare de de nepatruns, boschete de salcii prin viroage, plopi, etc. In acei ani, toate padurile de pe Valea Bistritei unde ponderea doboraturilor de vant in masa a fost mai mare, au fost invadate de apicultori care isi instalau de obicei stupii in diferite goluri si parchete de pe marginea drumurilor si soselelor, in apropierea surselor de apa si in vecinatatea plantatiilor nou create. Aceasta a fost pana in anul 1975, apoi in urma impaduririi acestor terenuri si a inchiderii starii de masiv , aceste surse de hrana s-au micsorat treptat si foarte mult. Ca dovada si productia de zmeura care s-a redus mult in ultimii ani din aceste motive.